KATIA PASCARIU, actriță, lucrător cultural, trainer artistic// katia_pascariu@yahoo.com. Locuiesc în București, lucrez în principal în teatru, sunt interesată de proiecte artistice pluri- disciplinare care au dimensiuni educaționale și politice. Colaborez cu echipe internaționale în demersuri socio-comunitare de lucru cu grupuri marginale și vulnerabile. Îmi place să călătoresc și să dansez. Îmi doresc să existe multe centre culturale publice.

Prezentul a devenit mai important decât viitorul.

Din 11 martie viața s-a schimbat – nu radical, dar masiv. Schimbarea s-a produs brusc, fără nicio pregătire, și a evoluat într-un mod discontinuu și surprinzător în ceea ce mă privește. Deși îmi place să stau singură, să am spațiul și timpul meu, mi-e destul de greu să lucrez de una singură. Nu mă plictisesc, dar deraiez ușor de la traseul stabilit … lucrul de-acasă și de una singură cere, cred, exercițiu. Nu am nici experiența și nici meseria potrivite pentru asta. Dar, cu mult timp „pierdut” și multe deraieri, am reușit, totuși, să fiu activă și profesional. Și ce aș fi zis despre mine la începutul perioadei de distanțare socială nu se potrivește cu ce s-a întâmplat. Dar nici nu am pus foarte mare presiune, nu m-am cenzurat sau obligat să fac/ să nu fac/ să reușesc ceva anume.

Ce nu s-a schimbat – nevoia de a lucra și de a fi activă, de a fi la curent cu „ce se întâmplă în lume”, de a vorbi des cu cei apropiați (familie, prieteni), de a mă mișca, de a mânca, de a dormi, de a asculta muzică și de a vedea filme, curiozitatea și nevoia de artă. În general au fost nevoi satisfăcute. Lipsa contactului fizic nu m-a demoralizat, lipsa mersului prin oraș da. Îmi lipsesc orașul, traficul, gălăgia, forfota, aglomerațiile. Mi-e dor de sala de teatru. De orice sală de teatru… Ce s-a schimbat – TIMPUL. Timpul petrecut în fața ecranului (laptop, telefon mobil), numărul orelor de somn, lungimea conversațiilor telefonice. Timpul liber, timpul pierdut, timpul petrecut cu pisica (s-a înzecit), timpul de stat acasă versus timpul petrecut în afara casei. Timpul dintre o activitate și alta – lucrurile au început să se suprapună și să se confunde uneori. Timpul de a visa versus timpul de a plănui.

Sunt recunoscătoare pentru că suntem sănătoși și avem „ce ne trebuie” – eu și toți ai mei. Deja sunt nostalgică față de primele zile pandemice – ieri, cu cele 30 de grade de-afară, am realizat că am ratat primăvara. Ce mi-a permis să fiu optimistă? Siguranța că situația nu va continua la nesfârșit – ne vom întoarce în teatre, în școli, în cinema, în muzee, în piețe, vom fi iar pe drumuri, în turnee. Nu-mi displace online-ul, nu mă simt speriată sau pierdută pe zoom, cred că putem învăța multe lucruri în contextul acestor schimbări, și trebuie profitat.

Evident, în tot acest timp am urmărit „lumea” – din confortul fotoliului – am urmărit zeci de conferințe și dezbateri politice, reportaje, documentare, am citit zeci, poate sute deja, de articole pe tema crizei globale. Am urmărit și am încercat să susțin demersurile făcute de activiști pe teme legate de locuire, protecție socială, drepturi, muncă, evacuări, sărăcie, climă. După fiecare duș rece, după fiecare doză de realitate am avut nevoie să iau o pauză.

Deși nu-mi plac formulări ca „lumea nu va mai fi la fel” sau „totul va fi diferit de-acum”, mi-ar plăcea să cred, și voi lupta și eu pentru asta, că toate nedreptățile, inegalitățile, discriminările, opresiunile, discrepanțele socio-economice care au ieșit la iveală, și s-au accentuat acum, nu vor reintra într-un con de umbră odată ce ne vom relua viața în post-pandemie. Nu am fost, nu suntem și nu cred că vom fi, prea curând, cu adevărat egali.