Laura Coroamă-Dorneanu este lector universitar, cercetător asociat la Université Paris-Créteil, colaborator al Institutului Francez din Timişoara şi, mai ales, partener de nădejde în jocurile cu cei mici şi cei mari pe subiecte de talii şi volume diferite. Mediator cultural şi partizan activ a tot ceea ce ne face să simţim în ce măsură cultura contează atât de mult în vieţile noastre.

Sincer, nici nu ştiu cum a zburat timpul, am simtit doar o briză care l-a învăluit şi l-a dilatat. Prima lună a fost foarte grea cu predarea/învăţarea/viaţa profesională online. De fapt, am simţit că am schimbat complet profesia, cel puţin am avut toate simptomele, de la dureri de cap, lacrimi, sentimentul neputinţei, al singurătăţii şi al copleşirii până la puseuri motivaţionale “hai ca poţi!” sau “azi a fost mai bine!”. Ulterior, am trecut într-o fază mai uşoară, de acceptare şi recunoştinţă. Tranziţia a fost facilitată şi de oamenii minunaţi de la Institutul Francez din Timişoara care au sărit cu idei, webinarii, strângerea rândurilor în comunitate şi într-ajutorare.

M-au emoţionat cel mai mult studenţii, carevasăzică beneficiarii “suferinţelor” mele de mai sus, pentru că nu m-au lăsat singură. Surpriză! Au fost prezenţi, cooperanţi şi foarte haioşi, conectându-se la cursuri din diverse locaţii, de acasă, din pădure, de pe deal că nu era semnal în vale, de la bunici sau de la job. Am oameni care lucrează în livrări sau la casă la diverse supermarketuri, aşadar la partea onomatopeică a cursurilor au fost portiere închise şi deschise ciclic sau bip! bip!-uri de la scanatul produselor. Aş putea zice că au audiat cursurile şi animale de tot soiul, de la motanul si căţelul personal la patrupezii şi zburătorii cursanţilor. Ȋntr-o altă tonalitate, mi-am redescoperit grădina şi am profitat de faptul că am putut petrece mult timp cu mâinile în pământ. A fost o primăvara în care chiar am fost prezentă şi martoră la tărăboiul gâzelor, bondarilor, albinelor, a hârjonelii câine-pisic, al coralelor de mierle din nucul din fundul grădinii şi a ninsorii cu petale de flori de măr, păr, cais sau cireş.

Verişorul meu şi o prietenă bună au fost infectaţi astfel încât apelurile video în străinătate deveniseră o rutină timp de două săptămâni. Probabil a fost activitatea cea mai creativă a perioadei: să le povestesc de la şcoală, de la cursurile online la care particip, să râd şi şă îmbrac cu mult umor orice relatare, să descriu şi sa arăt pe cameră tot ce îi va aştepta şi pe ei când se vor face bine. Şi s-au făcut bine.

Mi-a fost greu să mă uit la filme şi să citesc, aveam nevoie de oameni aşa că am organizat apeluri cu cei din gaşcă la câte o bere virtuală sau vin virtual ; am recreat tot online ieşirea cu fetele după concertul de vineri de la filarmonică, alternăm discuţii în română şi franceză. De saptămâna aceasta am început yoga şi pilates în aceeaşi formulă, iar ca să fie în tematica izolării şi a limitelor, citesc Jurnalul Annei Frank.

Am descoperit spectacolele de la Metropolitan Opera şi particip la o cafenea filosofică online (Filosofie la căderea întunericului). Inspirată de model, voi demara cu studenţii o serie de serate Zoom-ice în care să punem la bătaie exprimare orală argumentată, spiritul critic şi instrumentele dezbaterii. De-abia aştept !

Nu am ajuns încă să gust aroma plictiselii, dar mă bucur că s-a instalat mai curajos reflecţia, în toate sortimentele ei. Mă bucur că văd mai bine cine sunt şi că tot ce am acumulat individual şi colectiv a ieşit puro-impur, mai timid sau nu, dar cu paşi siguri spre împlinire, spre adaptare şi creaţie.

Cultural vorbind, s-a lucrat şi se lucrează intens cu oameni tare faini şi ultra-pasionaţi, plini de energie, cameleonici zilele astea, dar cu resurse incredibile : Mihaela Tilincă, Daniela Şilindean, Ionel Mărginean prin Civicultura şi Asociaţia culturală 360.

Sari la bara de unelte