Mihaela Michailov este dramaturgă, jurnalistă, co-fondatoarea Centrului de Teatru Educațional Replika, lector la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” din București. A scris peste 20 de piese de teatru pe teme și subiecte legate de sistemul educațional din România, tranziția post-socialistă, migrația forței de muncă, relații de familie. A participat la rezidențe de dramaturgie la Londra, New-York, Roma. Piesele ei sunt traduse în bulgară, engleză, franceză, germană, italiană, maghiară, spaniolă.

Am avut senzația ciudată că martie nu se va mai termina niciodată. Fiecare zi era un fel de adâncire într-o stare de oboseală și surescitare. Simțeam că trebuie să mă pun în mișcare accelerată. Și totuși nu puteam. Nu aveam loc în cap și-n corp pentru nimic altceva decât pentru nisipul kinetic cu care mă jucam cu copilul, pentru magneții cu dinozauri, pentru tabla pe care desenam și pictam. Încercam să fac ceva pentru mine, seara târziu, dar nu puteam. Citeam o pagină și adormeam. Și dimineața o luam de la capăt. Am avut norocul să am alături un partener cu care să pot să-mi împart munca domestică și grija pentru copil. M-am gândit, poate mai mult decât oricând în perioada asta, cât de epuizant e să fii mamă singură. Fără suport atunci când suportul poate fi gura de aer care te ține în viață. Începutul lui martie a trecut greu. Am simțit că-mi vrea tot spațiul. Am dormit mult și-am încercat să-mi găsesc resurse emoționale pentru joacă și câteva clipe de lectură.

Cred că momentul care m-a mobilizat cel mai tare a fost anunțul că trebuie să ținem ore online la facultate. Mi-am dat seama că trebuie să fiu, la rândul meu, cea care le/îi mobilizează pe studente/studenți, că e important să le dau un dram de stabilitate și bucurie. Primele cursuri m-au obosit foarte tare. Simțeam că nu reușesc să ajung la ei, că ne lipsește o legătură care unea gândurile și emoțiile. Mi-am dat seama că timpul petrecut pentru pregătirea unui curs, cu structurarea feedback-ului, se dubla și că e nevoie să echilibrez informația transmisă, să o leg de ideea că această perioadă poate fi gândită și ca o lipsă născătoare de idei, de gânduri, de acțiuni cu care nu ne-am mai confruntat. Le întrebam mereu pe studentele de la scriere dramatică cu ce le provoacă această perioadă, ce timp al scrisului, poate mai epidermic decât până acum, simt că ar putea crea.

După ce mi-am regăsit puțin liniștea, mi-am făcut un carnețel cu întrebări. Am adunat în el tot ce nu m-am întrebat în ultimii ani. Am reușit să jucăm online spectacolul „Work. No Travel”, pe tema migrației forței de muncă, spectacol care a avut premiera pe 5 martie la Centrul de Teatru Educațional Replika, și asta mi-a dat o stare foarte bună. Faptul că l-am mutat în online ne-a dat posibilitatea să ascultăm mărturiile unor oameni răspândiți prin lume, care ne-au împărtășit poveștile lor emoționante despre migrație. Am citit cam tot ce s-a scris în perioada asta despre muncitoarele și muncitorii plecați la muncă în străinătate și, deși citisem enorm și înainte, parcă poveștile m-au lovit mai mult ca niciodată. Am simțit tristețe și furie, iresponsabilitate și abandon social din partea unui stat care nu dă doi bani pe cei vulnerabili.

Am regândit alături de colegele și colegii de la Replika câteva dintre proiectele noastre și am încercat să trecem peste întrebarea care ne face să ne simțim fără plasă de siguranță: oare o să reușim să trecem și de anul ăsta? N-am tânjit după teatru. Mi-a fost dor de Replika și de vibe-ul spațiului. Mi-ar fi cu siguranță mult mai greu dacă aș ști că un an nu mai putem vedea niciun spectacol.

Am văzut câteva filme pe care nu apucasem să le văd și m-am uitat la câteva spectacole de care auzisem. În rest, am inventat alături de copil jocul cu sticle tăiate și capace, jocul cu linguri și roșii. Și m-am bucurat că am lucrat cu Radu Apostol la un monolog pentru o adolescentă romă care stă în Berlin. Și că am scris cu Katia Pascariu un proiect de teatru serial online cu care am aplicat la Ministerul Culturii și pe care ne-ar plăcea să-l facem, pentru că e gândit pentru un grup de adolescente și adolescenți din comuna Telciu, cu care lucrăm de doi ani.

Am citit o carte tulburătoare despre formarea unei fetițe care crește într-o familie de mormoni – „Învățare” de Tara Westover. O carte a desprinderii și descoperirii.

Sper să fim bine și să nu ne pară rău, foarte rău, că am fost departe de primăvara asta. Poate că într-un fel o să ne-o luăm cândva înapoi.

Sari la bara de unelte