Raluca Iacob este manager cultural, specialist în politici culturale și cercetător independent, președinte al Asociației MetruCub – resurse pentru cultură. A coordonat programul Susține cultura în educație, procesul de elaborare a strategiei pentru cultură a municipiului Timișoara 2014-2024 pentru Primăria Municipiului Timișoara și, în calitate de consilier al ministrului Culturii în 2016, strategia națională pentru cultură și patrimoniu. Din 2009 lucrează cu diverse instituții și organizații culturale din România și internațional. În prezent este interesată de practici și politici ale culturii în educație, de modele alternative de guvernanță culturală și de rețele culturale.

Luna asta m-a găsit în mijlocul unei perioade de tranziție. Obișnuită cu a lucra la mai multe proiecte în același timp și cu o facultate nouă începută în toamna lui 2018, venirea copiilor în viața mea a fost o adevărată revoluție. Mi-a deschis porți emoționale care nu știam că există și m-a pus în situația de a face alegeri importante legate nu atât de conținutul muncii mele, cât mai ales de cum anume o fac. De la o libertate pe care o gustam pe deplin, de a gândi proiecte și colaborări luând pulsul nevoilor curente și de adâncime și un timp zilnic de reflecție care întotdeauna mi-a dat limpezime, profunzime și un mare angajament față de ce făceam, am ajuns la renunța, închide sau bloca idei, proiecte și colaborări, pentru a face loc rolului de mamă a doi copii sunt doi ani.

În martie, mica mea familie ajunsese cu mult efort la o rutină care îmi permitea să fac planuri profesionale, pentru că reușisem să îmi cunosc noile limite până la care mă puteam întinde ca timp și energie pentru a jongla cu toate. Criza a lovit puternic în acest echilibru dobândit cu greu, pentru că ne-am regăsit din nou într-un nou vârtej, în care reperele pe care abia reușisem să le stabilim, s-au mișcat din nou. Munca de acasă a soțului, izolarea în casă, lipsa oricărui ajutor de a sta cu copiii, nevoia de a îngriji casa și aprovizionarea dificilă, totul într-un apartament de bloc, au făcut să simt nevoia să mă restrâng și mai mult. Profesional, asta a însemnat să renunț la o colaborare pe care abia o începusem, în care am investit energie și creativitate, dar care nu a funcționat și a creat multă tensiune și nervi în casă și ale cărui rezultate au ajuns, la fel ca altele din ultimii patru ani, la sertar. A mai însemnat și mult zbucium interior, multe idei de proiecte și măsuri pe care le vedeam oportune sau necesare, pe care le-am gândit, pe unele chiar le-am început, pentru a le abandona când, iar și iar, realizam că nu am energie și timp pentru ele.  În această primă lună foarte importantă nu am reușit să contribui substanțial la nicio măsură de sprijin pentru actorii culturali. Abia am putut să mă mobilizez să completez un chestionar. M-am dezamăgit pe mine însămi și asta fost teribil de greu de dus.

Am fost în același timp foarte emotivă și bine ferecată în același timp. În primele două săptămâni, reușea să emoționeze până la lacrimi orice descriere de natură ajungeam să citesc sau filmări cu profesori care treceau claxonând pe străzile unde locuiau elevii lor, care nu mai mergeau la școală. Cel mai tare durea privirea copiilor mei care urmăreau pe geam porumbeii sau pescărușii, apoi se uitau la mine și făceau „pa-pa” din mânuțe, semn că vor să mergem în parc. Îmi doream să prind o piesă de teatru seară în online sau să văd măcar un film, dar în afară de a continua vizionarea obsesivă a „Orange is the New Black” nu am reușit aproape nimic.

Aș vrea să spun că arta m-a ajutat în perioada asta, dar adevărul este că realitatea a fost mult prea brutală pentru a nu avea în același timp consistența unui vis. Poate am trăit artistic toată perioada. Cel puțin primele două săptămâni, pentru că apoi am reînceput să fiu funcțională, să îmi conștientizez și accept noile limite și aproape să mă împac cu ele. Am renunțat la mai multe angajamente și proiecte pe care acum le nășteam, m-am retras în mine și în micul nostru cuib, de unde încă aștept să văd ce voi putea face, cât de larg voi putea din nou să îmi întind aripile.

Ideea de fond a întregii perioade a fost pentru mine cea de limită. Limitele de timp, energie și consum personal, limitele dincolo de care ceea ce este un potențial al nostru devine o forță inutilă sau chiar distructivă, limitele a ceea ce știm despre noi și ce facem cu ce este dincolo de ceea ce știm, limitele societății noastre de a gestiona un necunoscut amenințător, limitele puterii noastre de a lucra cu oameni cu care știm că ar fi bine să o facem, dar cu care nu ne potrivim, limitele în care ne permitem să ne orientăm alegerile după ceea ce ne face fericiți și împliniți, sau după ceea ce ne oferă validare externă a valorii noastre.

Am ales să sprijin comunitatea educatorilor și mediatorilor culturali pentru că ei sunt cei care fac puntea adevărată între artă și oameni. Nu mai pot și nu mai vreau să lucrez pentru cei care nu văd că arta contează doar în măsura în care ajunge la sufletele și mințile oamenilor și le dă o hrană de care au nevoie. Vreau să fiu aproape de oamenii care vor să dea cultura jos din turnul ei de fildeș, folosind o scară sau imaginând noi edificii, rămâne de văzut cum se va întâmpla asta.