Raluca Bem Neamu este educator, manager cultural și fondator al asociației DaDeCe. A lucrat zece ani în Muzeul Național de Artă al României și a fost lector în diferite contexte naționale și internaționale în domenile educație culturală, management cultural și de proiecte. În ciuda domeniilor tehniciste, se inspiră și se joacă creativ cu copiii, lăsându-i pe ei să dea tonul, Când reușeste asta, consideră că e cel mai bun proiect și își declanșează procese creative uitate din copilărie. Ceea ce vă dorește și dumneavoastră!

Povestea mea are nevoie de context. Am fost fix 20 de ani educator muzeal, manager cultural și trainer în cele două domenii, după care, împinsă de precaritatea statutului de ONG-ist și de mediul corupt care părea că nu se mai vindecă, am decis plecarea cu familia în altă țară. După un an de coordonat de la distanță asociația Da’DeCe pe care am fondat-o, precum și un proiect european mult visat, am avut norocul să fiu angajată local, în noua țară, într-o proximitate de concept și fizică (pe strada pe care locuiesc!) care încă îmi dă fiori, pe un post de coordonator al Kids&Us, o școală de limbă engleză pentru copii de la un an, care urmează îndeaproape toate principiile educative în care cred și pe care le-am folosit de-a lungul vieții profesionale, de o manieră asumată și… corporatistă, de bună calitate.

12 mai – 12 aprilie

Balanța reflexiei fragile

Reflexie

La noi e a opta săptămână de carantină și granițele dintre săptămâni s-au atenuat. Nu mai știu de la a treia ce a fost diferit între celelalte, s-au amalgamat de o manieră cursivă și curgătoare care schimbă un ritm de zeci de ani aglomerați, extenuanți și formalizați într-un calendar strict. Încerc să stabilesc câte un reper pentru fiecare săptămână printr-un vis, de fapt prin amintirea visului în memoria conștientă, ca indiciu care marchează stadiul reflexiei permanente din aceste săptămâni. Am timp de gândire ca niciodată, ba, poate ca în timpul facultății, și realizez că mi-ar fi plăcut să am o meserie care să-mi ofere mai mult timp de reflexie, mai puțin pragmatică și de acțiune. Citesc „Jurnalul unei fete greu de mulțumit” de Jeni Acterian, nimic mai potrivit în această perioadă, despre gândire, decât acest jurnal! E personal și universal în același timp!

Cu visul ca reper, identific primul care se petrece în țara în care locuim de aproape 2 ani. Se făcea că locuiam cu aproape toți prietenii români din orașul de aici, într-o casă comună, ca în prima tinerețe când am împărțit pereți și vise în aceleași case. Acum eram foarte politicoși și, personal, extrem de atentă să respect intimitatea co-locatarilor. Era un dans de fapt, de evitare și apropiere, pe fondul dorului de întâlniri față în față, dar și a grijii de a ne proteja, poate și a filmulețelor din întreaga lume izolată care cântă, dansează și ține cursuri din propriile interioare.

Echilibru

În ciuda perioadei de restricție a mișcării, mă aflu într-o perioadă a echilibrului. Între mine cea de azi și cea din studenție sau prima tinerețe, între ce îmi doresc să fac și ce reușesc să-mi fac timp să fac, între libertatea mea și cea a celor din familia restrînsă. (Premisa diferită care îmi permite acest lux este faptul că mă bazez pe statul în care mă aflu și astfel nu mai trebuie să rezolv probleme care în anii trecuți mă copleșeau ca intensitate și amploare.) Întoarcerea spre mine continuă și e terapeutică, cu mici accese de vinovăție că nu-i expun destul pe copii la lucruri valoroase, dar care le dă ocazia lor să experimenteze o libertate de mai lungă durată.

Faptul că văd spectacole online remarcabile, inaccesibile înainte (iată un adverb adecvat!), îmi dă o stare de bine de care uitasem.  National Theatre din Londra a difuzat până acum două piese care m-au încântat peste măsură : ”Frankenstein” și ”Antoniu și Cleopatra” și continua să transmită pe bază de donație recomandată. Impecabile nu numai spectacolele, dar și filmarea, spre deosebire de nenumăratele piese românești pe care, în ciuda originalului din sală, erau imposibil de urmărit din cauza sunetului și a imaginii. Am văzut apoi ”Jesus Christ Superstar”, o variantă modernă, de stadion, interesantă dar inferioară după părerea mea, celei originale. Copiii au marșat într-o oarecare măsură mesajului, dat fiind că alternau mesaje contemporane proiectate, pe istoria clasică și pe fondul muzical cunoscut din casă. Am văzut din documentarele ”Astra Film Festival”, un alt food for thoughts la care tânjeam de mult.

Un alt element al echilibrului este descoperirea cartierului și a pădurilor din jur. Suntem printre fericiții pentru care carantina a fost ușoară, avem permisiunea să ne mișcăm în cartier (nu s-a dat limită de distanță, așa că ne-am impus noi, așa, cam la maxim jumătate de oră de mers pe jos). Am văzut fotografii cu copii din Spania după 42 de zile de interdicție totală de a ieși și m-a pufnit plânsul. Drumurile acestea de descoperire a arhitecturii locale și a pădurilor e un tip de lux asemeni timpului de spectacole și bucuriei pe care o simt mult timp după terminarea lor.

Am renunțat la cafelele virtuale care nu mai acoperă nevoia de socializare și tânjesc după oameni, exasperare care se atenuează odată cu ridicarea relativă a restricțiilor din Belgia, ceea ce ne permite să ne vizităm cu două familii prietene în curând, momente istorice marcate în agenda cu puține evenimente marcabile. E mâine, deci mă apuc de desertul de făcut o dată la două zile, timp în care am iarăși răgazul să mă gândesc.

12 aprilie – 12 martie

Prima săptămână de carantină

Panică; zeci de articole citite pe tema coronavirusului; usturime și uscăciune în gât, puse pe seama recentelor călătorii la Paris și București (avioane luate, teama că am trecut pe la părinți și le-am dat virusul, frica să stau aproape de copii); dezinfectez; lecții cu copii în franceză, plus conjugări pe lângă, ca să recuperam ce nu apucăm să facem în timpul anului; lucrez de acasă pentru job și sun toți părinții care au copiii înscriși la cursuri de engleză, să mă asigur că sunt toți sănătoși și folosesc resursele trimise de noi; dezinfectez; ziua nu ajunge; salvez compulsiv linkuri spre spectacole la care tânjesc de mult: Metropolitan Opera, Unteatru, Bulandra, Circ du Soleil, tururi virtuale ale muzeelor pe care nu le-am vizitat sau le-am uitat – salvez și sper să apuc să le văd, în viitor; dezinfectez; selectez resurse pentru copii cu gândul la ai mei și la comunitatea de copii Da’DeCe cu care comunicăm pe Facebook, publicăm pentru ei #resursepentruacasa; donez în țară; dezinfectez; trec pe la Dolci di Pietro, cafetăria preferată din oraș și, pentru că e închis, le strecor pe sub usă foi printate despre șomajul în caz de forță majoră; dezinfectez.

A doua săptămână de izolare

Somatizarea prin senzația de uscăciune din gât e mai puțin evidentă și încep să cred că am scăpat de virus momentan, pentru că au trecut două săptămâni de la expunere. Încep să mi se așeze gândurile și să nu mai alerg prin casă ca să bifez totul și să termin la timp ce am de făcut, dar reușesc totuși să le fac. Copiii au intrat și ei în ritmul de școală de acasă, cu rutina acceptată care urmărește planul scris săptămâna trecută. Dezinfectarea devine ritual, dar e făcut cu calm, metodic, în funcție de ultimele articole citite. Uneori am impresia că acțiunea e lipsită de sens și asta îmi dă curaj, deci continuu cu și mai mult sârg. Încep să pun spectacole pe televizor ca să audă și copiii chiar dacă nu sunt fani operă sau concerte. Încep să mă întorc spre mine, spectacolele mi-au lipsit de când sunt mamă, de o manieră constantă. Dacă tot îmi aduc aminte de mine, încep să urmez cursuri online de fotografie, o pasiune veche căreia nu i-am acordat timp. Ieșirile scurte cu cățelul și copiii sunt pretext pentru experiemente în care probez ce învăț. Mă înscriu pe grupul facebook ”What do you see from your window” #stayhome care îmi creează dependență în primele zile pentru că mă simt parte din cel mai mare grup din care am făcut vreodată parte, noi, oamenii, izolații.

Săptămana trei

E din ce în ce mai mult timp liber, copiii intră în vacanță așa că rămân de făcut doar conjugările, tema mea cu ei. Faptul că pentru serviciu am atât de puține de făcut îmi dă o stare de nesiguranță, dacă nu muncesc, ce fac? Mă agăț de măcar două ore de treabă pe zi ca să funcționez. Gătesc dulciuri, pasiune descoperită anul trecut când coca mi-a devenit prietenă bună, mi-a amintit de bunica și am înțeles, frământând, că ea de fapt ne iubea dar nu știa s-o arate. Ziua și desertul! Facem cumpărături la 5 zile, e timpul nostru de siguranță. Ne-au ajuns măștile negre care contribuie la metamorfoza noastră, în timp ce eu mă întorc spre mine. Uroboros. Anul trecut când făceam drumuri spre căutarea de slujbe nepotrivite mă simțeam ca un uroboros, acum metafora e potrivită dar scoate la iveală ceva mai bun. E soare de trei săptămâni în Belgia ceea ce nu se întâmplă nici vara, e ciuda vremii împotriva oamenilor iar foamea uroborusului e constantă.

Sari la bara de unelte